It's my birthday and I'll blog if I want to
Buna, draga mea,
De ceva vreme stau si ma tot uit la tastatura intrebandu-ma cu ce sa incep. Mai sorb putin din cafeaua aromata care-mi insufleteste dimineata, trag aer in piept si apoi ma razgandesc din nou.
Cu ce sa incep? Ce-as putea sa iti mai spun? Sa imi pastrez optimismul care ma caracterizeaza si pe care incerc sa-l resuscitez sau sa-ti spun ca anul acesta a fost mai greu decat m-as fi asteptat?
Cred ca o sa le combin si, ca de obicei, sa-mi pun "sufletul pe tava".
 |
| Sursa |
Ca niciodata, inainte sa incep sa astern randurile postarii de azi, am citit postarea pe care am scris-o anul trecut dorind sa vad daca am reusit sa realizez ceva din ce-mi propusesem. Am zambit in momentul in care am vazut ca-mi doream sa fiu mai blanda cu mine (pentru ca n-am fost, ba dimpotriva am devenit mai exigenta), sa ma adaptez situatiilor noi (mmm, asa si-asa) si sa-mi temeperez caracterul de leu (no way!). Pot sa spun ca am reusit sa rad cu gura pana la urechi destul de des chiar daca in ultima perioada a fost atat de greu incat ma intrebam cum reusesc sa o fac dar stiu ca hazul de necaz ma caracterizeaza si n-as dori sa-mi pierd aceasta calitate.
Desi-mi doream ca cei 33 de anisori sa fie memorabili, simt ca n-am reusit sa scot tot ce e mai bun din ei. Adesea m-am straduit sa impac si capra si varza si lupul si chiar daca uneori aceasta activitate m-a stors la sfarsit am rasuflat usurata gandidu-ma ca am fost alaturi de oameni dragi care au avut nevoie de mine (cu bune si rele, asa cum sunt eu). Am reusit sa descopar locuri noi, n-am explorat atat de multe teritorii pe cat mi-as fi dorit dar totul s-a rezumat la stabilirea prioritatilor. Se pare ca atunci cand esti "mare" nu mai poti sa faci chiar tot ce-ti trece prin cap. Dar asta nu ma impiedica sa ma straduiesc sa-mi fac planuri noi si sa-mi propun ca la 34 sa reusesc sa fac mai mult. Da, stiu... imi place sa pun presiune pe tot ce fac si uneori acest lucru ma copleseste dar ma si alimenteaza in acelasi timp. Complicate mai suntem noi, femeile...
Poate ca postarea de astazi ti se pare mai diferita fata de tot ce postam pana acum dar poate ca-mi doresc sa iti si explic de ce am lipsit din peisaj atat de mult. E dificil sa te regurpezi dupa ce persoana cea mai importanta din viata ta dispare si oricat te-ai fi pregatit pentru aceasta clipa simti cum tot pamantul se zguduie sub picioarele tale iar tu ramai acolo, privind in gol, debusolat. Si-acum, ce? Cum ma adun? Cum o sa mai am puterea sa infrunt totul?Pe cine voi mai indemna eu sa-si foloseasca toate resursele pe care le are pentru a beneficia de inca un strop de putere? Nici nu ma gandeam ca aceste cuvinte nu erau doar pentru ea ci erau si pentru mine. Fiecare dimineata e grea pentru ca mi-o incepeam vorbind cu ea, gandidu-ma la ea si amanand mental momentul in care stiam ca n-o sa-i mai aud vocea. Ei bine, a venit, m-a zguduit bine si-n urma sa a ramas un gol atat de mare incat uneori ma copleseste. E greu, e complicat dar stiu ca acum e randul meu sa dau dovada de putere pentru ca ea si-ar fi dorit sa ma vada zambind, sa ma vada fericita.
La asta mi-am propus sa lucrez in acest an. La fericirea mea, la liniste si pace pe toate planurile. Sa incerc sa nu-mi mai las constiinta sa ma mustre de fiecare data cand ma pun pe primul loc si sa redevin cea care eram inainte. Diana cea puternica si ambitoasa, cea pe care nimic nu putea sa o doboare (la aceste concluzii am ajuns si datorita Deenei care m-a scuturat putin si m-a ajutat prin intermediul unei scrisori pe care o citesc de fiecare data cand ma gandesc sa fug undeva departe...). Gracias amiga!
Sunt recunoscatoare ca am alaturi de mine oameni care ma inteleg si-mi accepta nebunia si pot sa spun ca ma simt bogata.
Iti spun eu ca e foarte important sa ai un umar pe care sa plangi si care sa te sustina. Din fericire, eu l-am avut iar atunci cand am fost jos (atat de jos incat nu vedeam nicio luminita la capatul tunelului) m-a sprijinit si incet, cu grija, m-a scos din vagauna in care voiam sa ma ascund chiar daca uneori eram un monstrulet (diminutivele sunt folosite pentru a indulci putin situatia) si da, si pentru asta sunt foarte recunoscatoare.
Asa ca da, postarea de azi e dulce-amara dar se invarte in jurului unui plan maret, singurul din acest an. Nu mi-am facut niciun wishlist, nu simt nevoia niciunui lucru palpabil ci doar a acelei stari de bine spre care cred ca ar trebui sa tindem cu totii.
Iti multumesc ca mi-ai inteles absenta si chiar daca am postat mai rar ai fost aici, alaturi de mine si sper ca prin intermediul acestei postari haotice sa fi reusit sa-ti explic mai multe.
Gata, e ziua mea si daca mai pierd mult timp in fata tastaturii (pe care mi-a fost atat de teama sa o ating iar acum mi-e atat de greu sa o parasesc) o sa ajung la serviciu atat de tarziu incat o sa ma aleg cu o sapuneala de nota 10. Exagerez putin, stiu!
Te las sa te bucuri de frumosul 23 iulie si-ti urez toate cele bune.
Kiss Kiss si o saptamana ca-n filme!
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.jpg)
